The Unu


Ies cu treburi din casa…. marunte, nu mari…. asa ca de Sambata, 18 decembrie. Ma strecor cum pot prin frigul asta neanuntat, imbracat cu o geaca de piele intoarsa, fara izmene si cu capul gol. Da’ gol. Eu de frig par beat, pentru ca nu mai pot articula bine cuvintele. Mi-am furat-o de multe ori din cauza asta. Alta poveste. Trec viteaz prin recele de afara, in timp ce pe sub blugi imi inghetau turloaiele. Inaintez. Ajung in locul in care trebuia sa ma vad cu cineva. Dintr-un difuzor se revarsau peste mesele locantentei sunetele unui colind american. Am intrat de rece ce era afara. Ma asez la masa. Cer o cafea. Pana sa vina cafeaua, observ ca toata lumea are ochii luciosi. Din difuzoare razbate un refren pe care l-am mai auzit de cinci ori pe ziua de azi. Ospatarul, numai un zambet , imi transmite mesajul „Sarbatori fericite!”. Ma uit la el ca prostul. E doar 18 Decembrie si cafeaua mea nu a venit. Ba nene, ma intreb, ati luat-o razna cu totii? Ritmurile moi curg mai departe… Prin geam, ca sa vedeti aiureala, ninsoarea s-a oprit… In restaurant, ospatarul imi aduce cafeaua: va deranjeaza muzica de sarbatori? … NU …raspund automat, ca asa m-a invatat mama, sa nu fiu porc… Ma suna individul cu care trebuia sa ma vad si-mi spune ca nu poate ajunge si ca trebuie sa ne vedem in alta parte…. OK… cer un taxi. In difuzorul telefonului incep sa sune colinde…astept…astept…astept…injur colindele si operatoarea si mortii ma’sii…”in 10 minute, 4429″…”ati retinut?”…da, „Sarbatori fericite”…raspund automat, fara sa ma gandesc. Imi aprind o tigara, gandind ca rezolv ceva. Taximetristii astia au o chestie: cand zic ca vin repede, nu vin, iar cand zic ca vin tarziu, vin repede si, apoi, te cearta ca ai intarziat…Vine…Deschid usa si-l intreb politicos pe om daca se fumeaza la el in masina…”Silent night, silent night…”, razbate din boxa sparta a taximetristului care imi spune ca la el nu se poate. Arunc tigarea, privind disperat la ea. „Ce vreme frumoasa. Abia astept sa vina Craciunul”, imi zice omul, lungindu-si ochii, din cand in cand, in oglinda retrovizoare. „Maine tai porcul. Vine un cumnat si ma ajuta. Ne strangem toti care mai putem si o sa petrecem”, zice, fara sa se uite la mine, melteanul…Ajung la destinatie…8,29 lei indica sec aparatul… „10 lei e bine?”, intreb ca sa nu fiu porc…Eeee bineee!, imi raspunde melteanul, de parca mi-ar fi facut un seviciu…Cobor din masina…in spatele meu, boxele au schimbat registrul: „Scoala gazada din patut, si ne da un colacut….!”… Offf! Imi spun singur in gand…nu mai scap de Craciun… sa va zic pe scurt ca nu mai am chef de povesti…ma vad cu omul pe muzica asta, discut repede cu el ca sa scap de atmosfera si dau sa plec…si vine Mister…cad rapus de neputinta (eu sunt un fan inrait al lui Frank Sinatra)…si ajung la urmatoarea concluzie: oricat de mici si neansemnati am fi noi oamenii, in preajma sabatorilor avem senzatia ca viata noastra se poate schimba anul viitor. Nu se schimba nimic. Mai sunt unii care, realizand ca sunt vremelnici si inutili, isi pun streangul de gat in perioada asta. Ceea ce pot eu sa va spun acum e ca Dumnezeu are un PR dat dracului. Se pricepe de minune sa ne pacaleasca, taman atunci cand trebuie sa tragem linie si sa vedem ce cacat am facut peste an, vine „Asta” cu fente si colinde si ne spune sa fim optimisti. E dat dracului! Pentru voi, un altfel de colind…

Anunțuri

E ala care trebuie platit pentru munca pe care o face. Ziaristul nu scrie despre ultima cada tip jacuzzi, daca el acasa se spala in lighean. Cine crede asta traieste in alte vremuri si ar trebui sa se pensioneze. Ziaristul trebuie sa aiba multe cunostinte, cum se spunea pe vremuri, generale. Sa poata, la o adica, sa faca o documentare, sa stie unde cauta si ce cauta. Ziaristul trebuie sa aiba reteaua sa de informatori (paznici, ospatari, secretare, soferi de taxi, femei in casele demnitarilor, functionari mai marunti sau mai mari prin diverse institutii ale statului etc.), care sa-i furnizeze ponturi, care ulterior, se pot transforma in materiale de prima pagina, pentru ziarul de la care isi ridica leafa. Ziaristul trebuie sa fie inteligent. Ziaristul trebuie sa aiba coaie. Cu aceste calitati nu ti-e teama ca leafa iti va fi micsorata cu 16,5 % pentru ca asa spune un cacat cu cravata. Altfel nu te numesti ziarist. Esti un simplu argat pe tarlaua unui bogat. Punct. Succes dragii mei in lamentari.

Fugi ai? Fugi fire-ai al dracului sa fii tu de taran!

A venit starostele Boc şi-o zis că taie fără milă din lefurile şi din pensiile pulimii. La aflarea veştii s-a pornit în împărăţie o zarvă de nedescris de s-au cutremurat codrii de aramă, ăia care au mai rămas în picioare, după ce, mai înainte, a trecut prin ei groful patriot Verestoy Attila. Căpeteniile de la sindicate au zis hotărât: No, aşa ceva nu se poate! Merem să facem răscoală ca să vadă boierimea din Divan că prostimea n-are minte multă iar când o calci pe bătătură pune mâna pe furcă, iese la răzbel şi se lasă cu conace în flăcări, boieri spânzuraţi şi boieroaice violate. Şi o dată mi s-au încordat căpeteniile şi-or strigat la pulime adunarea pe dealul Bobâlnei că imediat s-au şi băşit ruşinos. Pulimea canci. Unii n-or mai fi avut furci prin bătătură, ori pur şi simplu n-or mai fi avut chef de pocneală (vremea n-o fost frumoasă şi nu poţi jiuca danţul pinguinului în ploaie) că în zâua cu pricina s-or strâns de toţ abia o mână de prosteni care până la urmă nici nu mai ştiau bine pentru ce or ieşit din bordeie să-şi ude izmenele în Piaţa Sfatului. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus poveste-aşa pe scurt, că e criză!

August 1993, într-o Duminică, pe malul unui lac.

Eram fericiţi din cale afară că trecuse „Bacu”. Unii dintre noi aveau să meargă la „armată”, alţii veniseră la plajă cu cărţile după ei. Admiterea la facultate bătea la uşă. Apa rece a lacului nu ne-a speriat pe niciunul. Ne-am aruncat în ea ca „bombele”. Fetele de pe margine se amuzau copios atunci cand ieşem din lac, zgribuliţi, cu palmele făcute căuş, acoperind nişte zone ce ni se păreau nouă importante. Avea să fie ultima vară împreună. Printre cei care au participat atunci la „Ultima ieşeală” s-a numărat şi Edmund…Ştiu, pare trasă de păr dar tatăl acestui băiat era un fan al personajului din „Contele de Monte Cristo” şi, atunci când a fost să-i dea nume, în loc să-i spună Mihai, aşa cum stabilise cu mă-sa, sub influienţa băuturilor alcoolice, i-a zis aşa (el a scăpat ieftin…soru-sa are numele de Mercedes). Edmund avea o pasiune pentru „servicii”. A învăţat… în vara aia ne-a căpiat pe toţi cu importanţa serviciilor pentru naţiune… şi a luat la Institut. Undeva prin noiembrie aveam să-l întâlnesc în Bucureşti. Cât să fi durat instrucţia lui? O lună. Era deja alt om. Îmi spunea atunci că dacă nu mă duc în armată (pe vremea aia stagiul militar era obligatoriu) sunt un trădător de neam şi ţară. Eu îi spuneam că e spălat pe creier şi că nu o să fac armata niciodată. N-am făcut-o. Nu ne-am mai văzut de atunci. Am mai auzit de el de pe la prietenii care au rămas în oraşul de pe malul lacului. Până acum vreo două ore….

În centrul Bucureştiului, la o cafenea…aşteptam să mă văd cu o domnişoară ce-şi imagina că întâlnirea cu mine îi poate semna „devenirea” ei artistică…la o masă mai încolo, un tip, încărunţit, îmbrăcat lejer, cu o cămaşă de in, pantaloni….mă opresc aici că nu ştiu să vă spun…oricum „şmecher”, sorbea dintr-o limonadă sau cum se zice acum „fresh”. Mă uit mai bine şi….Edmund…Mă mai uit o dată şi îmi dau sema că omul e stresat. Îşi arunca privirile în toate direcţiile…M-am ridicat de la masă şi m-am dus la el…”Ce faci mă Edmunde (i-am zis altfel, aşa cum îi spuneam în liceu, dar nu vă spun chiar tot)?…S-a uita lung la mine şi mi-a spus: Câine! Nenorocitule, tu eşti?…Eu sunt mă!”…Pupat, uitat iarăşi unul la altul…aşezat…vorbit…mult………mult de tot…………

Omul nu mai e în „servicii” deşi el a rămas acelşi îndobitocit cu România, ţara, naţiunea etc. Vorbind noi de una de alta, l-am întrebat direct: ce faceţi mă voi pentru ţara asta?…Răspuns: Care Ţară?…România nu mai există!…


„Odată şi odată o să ajungă la mâna mea”, îşi spunea Elena în timp ce privea cum Sandra iesea ţanţoş din birou. Muşcă cu ciudă din felia de pizza. O îmbucătură, două, trei şi o dădu gata. Alta la rând. Femeia mesteca repede, pe sărite asemeni gândurilor de răzbunare cruntă care-i supraîncărcau sinapsele. Se simţea singură şi era sigură că nici subalternii ei nu o apreciau aşa cum ar fi meritat. Până la urmă, obţinuse funcţia pe merit, pe munculiţa ei şi nu ar fi trebuit să dea socoteală nimănui. Singurul care o înţelegea şi îi mai ostoia, din când în când, orgoliul rănit era Cristi, şeful ei. Aşa credea ea. La el privea acum, aşteptând parcă o privire de încurajare. Cristi însă nu o băgă în seamă. Avea altele pe cap. De două ore se chinuia cu hărţile de pe Google Earth să dea de urma unei insuliţe în Pacificul de Sud, ştiind că dacă o va găsi va fi lăudat de boss-ul lui, un mare amator de locuri exotice de pe planetă. Absorbit de căutările sale, Cristi nu observă că în birou, în zona în care se desfăşurau profesional „Pitt-bullii” Brigăzii Speciale de Investigaţii izbucnise un scandal monstruos. Ce se întâmplase? Dulăii, unii cu o vechime de peste 15 ani în branşă au început să mârâie gros şi să-şi arate colţii înfiorători atunci când au aflat că de acum încolo vor trebui să dea raportul unui „chihuahua” mic, isteric şi răutăcios care le cerea, prin lătrături scurte şi concise, respect şi supunere. Aşa ceva nu se mai pomenise. Până la urmă tot scandalul s-a liniştit graţie intervenţiei ferme a fostei şefe a acestei Brigăzi, care acum era detaşată de conducere să coordoneze un proiect mult mai ambiţios al companiei. Păşind apăst pe mochetă, „pitt-bullii” se îndreptau către locul de fumat să tragă o ţigară şi să se calmeze. În dreptul biroului lui Cristi, unii s-au oprit preţ de o secundă şi i-au aruncat nişte priviri ucigătoare care l-ar fi băgat în sperieţi până şi pe cel mai experimentat hingher. Cristi însă s-a uitat la ei rece şi distant. Pe faţa sa nu a tresărit nici un muşchi, semn al unei stăpâniri de sine demiurgice, specifice marilor lideri. Dulăii şi-au plecat privirile până la urmă şi şi-au continuat mişcarea. În timp ce îi petrecea cu privirea, un gând tulburător s-a insinuat în spatele frunţii sale înalte, încărunţite la tâmple şi care îi dadea un aspect romantic, de visător. „Mi-e foame!” şi ochii s-au proptit pe silueta Elenei, care tocmai înghiţea ultimile firmituri de pizza. Ieşind din biroul său de sticlă, Cristi îi spuse Elenei, fără să se oprească din mişcare: „Hai să mâncăm ceva la cantină”. Bulversată, femeia abia a mai apucat să rostească două vorbe, încercând totuşi să pară încântată de onoarea care i se făcea de a lua masa cu unul dintre oamenii cei mai importanţi ai companiei, care vorbea des cu Dinu şi îi asigura zilnic de faptul că totul e OK: „Parcă mi-ai citit gândurile Cristi. Mi-era o foame de lup. Hai că vin acum”. În timp ce se ridică din scaun, Elena îl zări pe Emil, care se învârtea bucuros într-un picior, pentru că reuşise să facă rost de 50 de lei cu împrumut şi putea ieşi şi el cu băieţii la o bere, după ce se termina programul. „Emile, în seara asta rămâi de serviciu. Nu vreau să aud nici un comentariu”. Bietul om a rămas înţepenit, cu un picior suspendat, neînţelegând ce i se întâmplă……………..

Era joi şi, la cantina situată la etajul al doilea al clădirii de birouri a companiei, se servea un desert gratuit (Tort în alb şi ciocolată neagră) iar specialitatea bucătarilor era concepută pentru învingători: Cremă de gulii şi ţelină, cu seminţe de dovleac la felul întâi şi Coaste marinate la grătar la felul al doilea. The End

Elena, aflata intr-a patra luna de sarcina, privea cu pofta la roata de pizza pe care straluceau bucatele de ciupercute, cascaval si niste feliute minuscule dar bine prajite de sunca presata. „Au cea mai tare pizza, astia de la Jerrys! Si vin repede cu comanda!”…Isi spunea ea in spatele ochilor care deja plangeau de placere. Limba era inecata de saliva iar buzele ei, de un roz spalacit si fara contur, abia puteau sa stavileasca puhoiul lichid. Cu degetele tremurande, Elena rupsese o felie din pizza imensa si se pregatea sa o indese in gura.  „Elena, am o rugaminte la tine!”…s-a auzit brusc din spatele scaunului cu spatar inalt. Era Emil. Vroia o semnatura pe o delegatie mai veche, in care cheltuise cam multi bani din avans pe „diverse”. „Ce mai vrei ma! Lasa-ma in puii mei sa-mi tihneasca mancarea in gura!”…”Sorry sefa, imi pare rau, hai ca te las si-o sa vin mai tarziu. Imi pare rau”…”Du-te ma odata!”…Sotanc, sotanc, cu piciorul drept mai mult tarait decat calcat apasat, Emil s-a indepartat de biroul Elenei, privind disperat dupa cineva care ar fi putut sa-i ofere o tigara. Nu mai avea bani de mai bine de doua saptamani si pana la leafa mai erau multe zile. Epuizase pana si creditul maica-si, facut la BCR, iar acum  il cautau agentii de recuperare ai bancii ca pe ultimul infractor. Ii era si frica sa raspunda la telefon. „Lasa ca dupa ce manaca se calmeaza si imi semneaza si mie delegatia. Cu 2 milioane platesc datoria si din ce mai ramane imi iau tigari si beau si doua beri. Sper sa fie pizza buna!”…gandea Emil in timp ce il vana cu privirea pe Madalin sa-i ceara o tigare…Elena parea, in sfarsit, impacata cu ea si se pregatea, a doua oara, sa muste din pizza pe care isi imagina ca se scurge mozzarella originala…”Elenaaaa! ma auzi?”…”Ce pula mea mai vrea si asta?”…Era Sandra…”Ba eu am dat textele si plec. Nu mai vreau sa o frec aiurea pe aici. Mai ai treaba cu mine?”…In timp ce ochii de un gri sters ai Elenei trimiteau lasere care ar fi perforat pana si un beton-armat testat NASA catre Sandra, pustoaica, fara sa astepte vreun raspuns, s-a aplecat sa-si ridice rucsacul aruncat aiurea langa birou. Elena nu mai vedea decat o bucat de cur, dezvelit ostentativ, acolo la nada, pe care se puteau citi niste litere tatuate in alb si negru: „Suck my Dick!”…”Immmh! Ahhhhgr!”…Cam atat a putut scoate printre buze Elena la vederea tatuajului…”Ce i-as mai face daca nu ar mai tine-o ma-sa in spate…Cum nu ajunge ea la mana mea…Inhgrrr!!!!!”…”Te pup draga! M-am carat! Sa ma suni daca apare ceva”…si-a aruncat Sandra vorbele catre sefa ei care era in pragul colapsului personal…Felia de pizza devenea din ce in ce mai rece…(Va urma…)

P.S. Textul e scris in viteza si, prin urmare, vor mai fi scapat si niscai greseli. Iertare boieri cititori!…

Pagina următoare »